La Turnul Eurobabel-onului de la Strasbourg, acolo am ajuns şi am plîns….

PSALMUL 136
 Aliluia. 
 1. La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.  
 2. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.  
 3. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: "Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!"  
 4. Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?  
 5. De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!  
 6. Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.  
 7. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: "Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!"  
 8. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă.  
 9. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.

preot Andrei Rusu

Astăzi cuvîntul „rob” sau sintagma „a fi robit” sunt folosite doar cu sens figurat şi, dacă chiar citim/auzim despre vreo situţie cu robi/robie, este în contextul unui dosar penal. Drepturile si libertăţile fundamentale ale omului contemporan sunt consfinţite prin numeroase convenţii internaţionale.

Pe de o parte!

Pe de altă parte!

Regulile internaţionale, impuse politicilor statelor independente, înrobesc, dar la propriu, populaţia acestora. Desfigurează demnitatea şi verticalitatea unui neam. Transformă omul în rob prin faptul că este impus, sub pretextul drepturilor şi libertăţilor, să respecte stupidităţi şi anomalii. În acelaşi timp, devin anacronisme legile fireşti, statornice, care de veacuri au format unitatea unui popor. Mai grav este că, încercînd să vorbeşti despre aceasta, eşti blamat.

În anul 587 î.Hr., Nabucodonosor al II-lea, regele imperiului Babilonian, duce în robie un mare număr de iudei, în ţinutul dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Timp de aproape 50 de ani, cît a durat această robie, poporul evreu nu-şi pierde cumpătul. Cu speranţa la Dumnezeu, aşteaptă clipa eliberării. Pslamul 136, scris de către un anonim, redă starea de spirit a evreilor aflaţi în robie. „La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns…” este psalmul de mîngîieire al evreilor în situaţiile de cumpănă.

Psalmul 136 este cîntat în Biserica creştin-ortodoxă în perioada pregătitoare Sfintelor Paşti (perioada triodului). Cuvintele psalmului, în acest context, capătă o nuanţă simbolică, strict spirituală, punîndu-se accent pe robia păcatului. Însă, astăzi putem reactuliza textul acestui psalm, parafrazînd unele sintagme arhaice şi schimbînd numele vechi cu cele care vizează robia în care suntem înlînţuiţi.  Robia contemporană (una mascată) în care suntem prinşi.

La Turnul Eurobabel-onului de la Strasbourg, acolo am ajuns şi am plîns….

Despre ziua în(d)r(e)go(s)ti-{frîna}-(ţilor) şi perioada de împerechere a patrupezilor

preot Andrei Rusu

Se începe… Ce? Perioada de împerechere a patrupezilor. Ea diferă de la o regiune la alta, în dependenţă de clima specifică ţinutului. La noi e cel mai „cool” (un termen, pe care dacă-l ai drept clişeu, poţi să erijezi) – adoptată şi adaptată şi de către cei care se mişcă pe verticală, perioada se încadrează în alte limite decît cele climaterice. Ai noştri încep să se împerecheze odată cu nordicii şi continuă ceva mai mult timp decît sudicii. Din acest punct de vedere sunt ecuatoriali.  Dar nu şi patrupezii.

Perioada e fantastică, plină de surprize. Degajare totală – totul derulează conform cutumei, cu unele actualizări, pentru adaptare la modernitate. Patrupezii se împerechează. Se reproduc. Iar ai noştri se felicită şi se tot felicită (mă consider cu verticalitate şi sunt iritat şi indignat de mesajele venite prin sms, poştă electronică şi, mai nou pentru mine, faceebook, prin care sunt şi eu felicitat. Mai ales ca nici patrupezi nu am la casă). Se dăruiesc flori. Se primesc şi se dăruiesc cadouri. Îşi declara dragoste unul alteea sau alta unuia şi desfrînează (da, nu au frînă!). După care se despart. Perioada de împerechere a patrupezilor ia sfîrşit.

Şi dacă …pe bune (cică asta e formula pe care trebuie s-o spui acum, pentru ca cineva să te creadă. Mai înainte se zicea pe cuvînt de … structura de partid în care erai angajat ori, de cinste, pentru cei care nici din nomenclatură nu făceau parte şi nici cinstiţi nu erau). Deci, pe bune (sic!) (ce-am scris mai sus este pe ne-bune). Să fie Sfîntul Valentin protectorul patrupezilor care se împerecheaza în anotimpul primăvăratec?

Acu e acu (şi această sintagmă e una la modă, mai ales pentru cei care „o rup” pe româneşte cu accent rusesc). Bucuria şi veselia cea mare o trăiesc comercianţii şi „făuritorii” de pîine şi circ. Îşi mai îngroaşă buzunarele din punga celor care, împreună cu patrupezii, dau frîu instinctelor.

Dragoste! Dragoste desăvîrşită!!!

 

 

 

Despre frică, moarte şi credinţa în Dumnezeu în Jurnalul părintelui Alexander Schmemann

Despre frică, moarte şi credinţa în Dumnezeu

în Jurnalul părintelui Alexander Schmemann

Duminică, 16 februarie 1975 (pg. 129)

„Oamenii au încetat a mai crede… nu în Dumnezeu sau în zei, ci… în moarte, în moartea veşnică, în iminenţa ei. Astfel, ei nu mai cred în mîntuire. Seriozitatea religiei a constat, înainte de toate, în opţiunea clară între moarte şi mîntuire. Oamenii susţin că înlăturarea fricii este benefică, deşi experienţa majoră a vieţii constă tocmai în înfruntarea morţii. Sfinţii n-au devenit sfinţi datorită fricii, ci pentru că au cunoscut „frica” de Dumnezeu. Înţelegerea de a astăzi a religiei ca o realizare de sine mi se pare destul de ieftină. Este eliminat pe rînd: diavolul, iadul, păcatul – şi nu mai rămîne nimic altceva decît consumul de bunuri. Dar există în lume mai multă frică decît oricînd, chiar religioasă, însă nu este frica de Dumnezeu”.

Dumnezeu poate fi gustat prin moarte

(reverii)

preot Andrei Rusu

Durerea morţii, de altfel, ca şi a noastră, a tuturor, constă în faptul că şi ea va trebui să moară vre-odată. Şi asta e cu adevărat teribil. Teribil nu atît pentru moarte, cît pentru cei care rămîn fără ea, fără alintul ei gingaş şi relaxant. Moartea morţii ne va lipsi de orice placere în această viaţă, ne va aduce multă depresie şi insatisfacţie. Moartea morţii – aceasta e tristetea pe care o va trăi fiecare dintre noi odată ce va conştientiza că e posibil să se întîmple.

Moartea e unica iubire care rămîne fidelă şi fără de care viaţa se transformă în iad.  În moarte toată năzuinţele omului, omului din toate timpurile, s-au împlinit.

Plăcerea ajunsă la extaz,  a fiecărui om care gîndeşte, se realizează la marginea unei gropi, în loviturile de ciocan aplicate cuiului ce fixează capacul unui cosciug. (Nu e vorba de sado-masochism or de alte devieri psihice şi nici de fobie pentru viaţă. Aceasta o poate spune doar omul împătimit de eu şi omul fricos şi laş. Omul care nu poate iubi şi nu a iubit niciodată).

Moartea (nu e în zadar de gen femenin) este Eva dătătoare de viaţa, de aeea femela o gelozează, o desconsideră, o urîşte cu multă înverşunare. Anume femela turbă în spasme atunci cînd la marginea unei gropi ciocanul intonează cea mai divină melodie. Melodie ce descătuşează sufletul omului împatimit si-l readuce la starea de perfecţiune şi inocenţă. Această melodie transformă omul în infantil, distruge stereotipuri si face să plouă abundent cu apă sărată (lacrimi de beatitudine).

Delirul morţii constituie chintesenţa vieţii. Oare cine nu-şi doreşte să trăiască cu toată intensitatea acest punct culminant? E momentul de cotitură cînd se intersectează două lumi, cînd poţi zice ciao cu bunăvoinţă la tot ce tea iritat adineauri şi să intri cu multă satisfacţie într-o nouă rînduială a timpului. Momentul delirului produce sentimentul unei noi naşteri.

Moartea ca trecere de la viaţa temporalã la viaţa eternã

Pr. Prof. Dr. D. Staniloae

Moartea ca trecere de la viaţa temporalã la viaţa eternã

Un fragment din capitolul Eshatologia particulara din Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol 3 (pag. 144-148), de Pr. Prof. Dr. D. Staniloae

Dacã numai eshatologia dã sens vieţii pãmânteşti, atunci moartea se

înscrie ca un moment necesar şi plin de sens pe traiectoria vieţii începute la

naştere, ea fãcând sã treacã viaţa noastrã pãmânteascã în faza eshatologicã,

acolo unde se reveleazã sensul deplin al existenţei pãmânteşti. Fostul patriarh al

Constantinopolei, Atenagora, a spus: “Moartea este o poartã. Cel înviat ne lasã

sã trecem prin moarte în viaţã. Noi suntem botezaţi în moartea Lui, ca sã

participãm la viaţa Lui. Viaţa noastrã se îngusteazã treptat pânã ce Botezul

nostru şi moartea noastrã coincid. Prin crucea de viaţã dãtãtoare, viaţa îşi aflã

împlinirea prin moarte. Fãrã moarte viaţa ar fi irealã. Ar fi o iluzie, un vis fãrã

deşteptare”1.

De fapt, chiar dacã am trãi veşnic pe pãmânt ca persoane, viaţa

noastrã ar rãmâne în afara sensului. Moartea este taina prin care trebuie sã

trecem ca sã intrãm în sensul deplin al existenţei, egal cu plenitudinea ei. Chiar

iadul implicã dintr-un punct de vedere un sens, prin faptul cã ne scoate din ceaţa

ambiguã a vieţii pãmânteşti. În iad se ştie sigur cã existã un rai.

Viaţa pãmânteascã se cere dupã moarte ca trecere spre sensul deplin,

întrucât sensul fragmentar din aceastã viaţã se cere dupã sensul deplin, pe care îl

dã plenitudinea vieţii în Dumnezeu. Fãrã moarte, înţeleasã ca poarta prin care

trecem la sensul deplin, fragmentul de raţionalitate al vieţii pãmânteşti apare

mai degrabã ca un nonsens şi ca inexplicabil; iar lumea, dacã trebuie sã rãmânã

mereu în acest sens fragmentar, e mai degrabã un nonsens, cãci dacã nu are

nimic dincolo de ea duce pe toþi oamenii la moartea definitivã.

Din acest punct de vedere şi creştinismul considerã moartea ca un

eveniment necesar şi universal. Dar explicã aceastã necesitate şi universalitate a

ei prin necesitatea împlinirii existenţei umane în Dumnezeu cel transcendent. În

aceastã explicaţie moartea are sens, ba chiar e un eveniment prin care viaţa îşi

gãseşte sensul.

Moartea este prãpastia sau puntea universalã de trecere spre o alta

existenţã, spre existenţa veşnicã. Din rostul acesta obiectiv al ei decurge şi unul

subiectiv. În general moartea dã sens şi adâncime vieţii noastre pãmânteşti,

ajutând chiar prin aceasta la maturizarea spiritualã şi la mântuirea noastrã.

Moartea face sã se reveleze fiinţei noastre misterul ei de persoanã,

adâncimea existenţei sale ca persoanã, importanţa existenţei sale personale.

Misterul morţii şi misterul persoanei ţin împreunã: unde nu se mai trãieşte

moartea ca mister, toatã viaţa se aplatizeazã. Dar şi invers, unde persoana nu se

mai trãieşte ca mister, moartea înceteazã şi ea sã mai fie sesizatã ca mister.

Moartea înţeleasã ca simplã nimicire e duşmanul cel mai teribil nu al

speciei, nu al naturii, în care persoana se pierde, ci al persoanei. Dar persoana,

ca cel mai mare mister al realitãţii, ca singura formã de trãire conştientã a

realitãţii de cãtre om, ca singura realitate neînţeleasã şi care înţelege toate, sau

tinde sã le înţeleagã, nu se lasã nesocotitã în mod grosolan de înţelegerea cea

mai aplatizatã a acestui fenomen ciudat al existenţei. Moartea trebuie sã

reprezinte un mister pe mãsura misterului persoanei umane.

Dacã omul ar fi constituit numai din elemente fizico-chimice, moartea

nu l-ar umple de o nelinişte aşa de nepotolitã şi în acelaşi timp de un fel de dor

dupã o viaţã plenarã, pe care o presimte dincolo de ea. “Nostalgia şi teama

profundã, care strânge respiraţia omului în faţa misterului ei, sunt proba faptului

cã el nu ţine numai de suprafaţã, ci de profunzime; e proba faptului cã omul nu

aparţine numai cotidianului vieţii în timp, ci şi eternitãţii”2.

Moartea ne sperie, dar ne şi atrage. “În teama sfântã pe care o naşte

moartea, omul comunicã cu misterul cel mai adânc al existenþei, primeşte o

revelaţie”3. Fãrã moarte existenþa umanã devine monotonã, nu ajunge la

noutatea absolutã pe care o cautã prin lansarea continuã spre ceva nou. “În

lumea aceasta, conceputã ca izolatã, finitã şi suficientã sieşi, totul apare fãrã

sens, pentru cã tot ce e coruptibil, trecãtor, adicã muritor, este sursa nonsensului

acestei lumi, ca tot ce se produce în ea. Moartea este faptul cel mai profund şi

cel mai semnificativ al vieţii, care ridicã pe ultimul muritor deasupra

cotidianului şi platitudinii. Ea singurã pune în profunzime chestiunea sensului

vieţii. De fapt viaţa nu are sens decât dacã moartea existã. Sensul finit e legat de

un sens final; dacã infinitatea platã ar domni în lumea noastrã, viaţa ar fi fãrã

sens”4.

Dar moartea dã sens creaţiei numai pentru cã e punte spre o existenţã

cu totul altfel decât cea de aici, spre o existenţã netrecãtoare, ce are ca sens

plenitudinea ei în Dumnezeu, adicã numai pentru cã marcheazã categoric uriaşa

deosebire dintre cele douã moduri de existenţã şi deci numai pentru cã e o

prãpastie, e un eveniment prin care se schimbã total modul existenţei de aici. O

moarte ca sfârşit al unei încarnãri pentru altã încarnare, într-un plan de aceeaşi

esenţã trecãtoare, nu dã nici un sens lumii fãrã sens.

În termeni teologici, moartea, fiind singura trecere de aici la

Dumnezeu, aratã transcendenţa lui Dumnezeu şi a vieţii noastre depline în El, ca

împlinire a ei. Avem ceva de la Dumnezeu şi în viaţa noastrã de aici, o arvunã,

cum zic Pãrinţii bisericeşti. Dar totuşi viaţa lui Dumnezeu şi viaţa noastrã

deplinã în El sunt despãrţite de cea de aici prin moarte. Nu existã o continuitate

între viaţa noastrã de aici şi viaţa lui Dumnezeu sau viaţa noastrã deplinã în El.

“Faptul cã noi trebuie sã murim aratã deosebirea, graniţa strictã între Dumnezeu

şi viaţa noastrã. Desigur, Dumnezeu este prezent în viaţa noastrã cu puterea Lui

de viaţã. Şi totuşi viaţa lui Dumnezeu rãmâne totdeauna dincolo de moarte. Între

viaţa lui Dumnezeu şi viaţa noastrã este moartea… Nu se poate merge Ia

Dumnezeu fãrã a se trece prin moarte… moartea dã ideii de Dumnezeu… o

strictã transcendenţã. Moartea dãrâmã toatã prezumţia noastrã monistã, care

viseazã la o neîntreruptã continuitate de existenţã şi la o trecere între Dumnezeu

şi viaţa noastrã. Moartea e graniţa la care ne apare Domnul vieţii, Creatorul,

Care singur are nemurire (1 Tim. 6, 16), Care a pus fãpturile Sale sub legea

devenirii şi a morţii”5.

[…]

În creştinism moartea este luatã în serios, dar fãrã disperare, înainte de

a se produce, pentru a ne pregãti de a trece prin ea la plenitudinea comuniunii cu

Dumnezeu; iar când s-a produs, pentru ca prin rugãciuni sã se asigure şi mai

mult celui decedat aceastã plenitudine. Ea nu e nici bagatelizatã înainte de a se

produce, nici motiv de disperare când moartea s-a produs, sau de grãbitã uitare a

celui mort. Morţii nu sunt plânşi cu disperarea cã unicul lor chip de existenţã a

dispãrut în neant, pentru totdeauna; ci, pentru pierderea unui ajutor în persoana

lor şi la gândul cã au murit nepregãtiţi. De aceea, locul principal îl ţin

rugãciunile pentru ei, cu ocazia morţii lor şi dupã aceea, odatã cu regretul

pierderii unui ajutor temporar. De aici vine şi obligaţia amintirii lor.

De fapt, numai pentru credinţa creştinã moartea are un sens, atât în ce

priveşte originea, cât şi rostul cãpãtat de ea în Hristos. Credinţa creştinã dã o

explicaţie satisfãcãtoare originii ei, socotind-o provenitã prin ieşirea omului din

comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capãtã un sens pozitiv în

Hristos, putând fi învinsã prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin

credinţa în Hristos.

Spaima de moarte aratã cã ea nu e un fenomen cu totul natural, ci cã

s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slãbire a comuniunii cu

Dumnezeu, izvorul vieţii. Creştinismul explicã aceastã spaimã de moarte prin

faptul cã ea a apãrut ca pedeapsã şi ca urmare a pãcatului primilor oameni,

pentru ieşirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea creştinul manifestã

deschis şi o teamã de durerile morţii ca despãrţire a sufletului de trup, cum a

manifestat şi Hristos, recunoscând astfel acest caracter nenatural al morţii, spre

deosebire de cei care pe de o parte declarã moartea un fenomen natural, iar pe

de altã parte au o spaimã disperatã de moarte, cu mult mai mare decât creştinii.

Dar creştinismul oferã şi un remediu al spaimei de moarte întrucât

moartea în Hristos este un mijloc de ridicare a noastrã din viaţa nedeplinã şi

trecãtoare în care ne-am coborât, la viaţa fãrã de moarte, la plenitudinea vieţii

prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte, dupã ce am trãit în parte cu El aici.

Iar siguranţa întâlnirii cu El, a depãşirii morţii noastre, o avem în biruinţa morţii

de cãtre El prin înviere.

În starea de acum nu suntem mulţumiţi nici sã trãim fãrã sã murim,

cãci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Persoana lui Hristos, dar câtã

vreme suntem în pãcat ne e teamã şi sã murim, ca din nepregãtire sã nu

rãmânem definitiv lipsiţi de comuniune cu El. Sfântul Antonie cere pe patul de

moarte lui Dumnezeu sã-i mai dea puţin timp de pocãinţã. Pe mãsurã ce

înainteazã într-o viaţã curatã, în comuniunea cu Hristos prin credinţã, creştinii

depãşesc însã nu numai teama de durerile despãrţirii sufletului de trup, ci şi

teama de ceea ce va urma dupã aceea.

 

1. La Olivier Clement, Dialogues avec le Patriarche Athenagore, Paris, Fayard, 1969.

Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul 3

145.

2. N. Berdiaeff, Essai sur la destination de l’homme, p. 325

3. Idem.

4. Idem, op. cit., p. 324.

5. Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul 3

146

 

 

Ecclesiastul, fiul lui David, rege în Ierusalim, despre zădărnicia plăcerilor lumeşti

(Ecclesiastul 2, 4-11)

4.	Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii,
5.	Am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori;
6.	Mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii;
7.	Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de vite, şi oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim.
8.	Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor anului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.
9.	Am fost mare şi am întrecut pe toţi cei ce au trăit înaintea mea în Ierusalim şi înţelepciunea a rămas cu mine.
10.	Şi tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată munca mea.
11.	Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare.

Tabloul lui Van

Tabloul lui Van

preot Andrei Rusu

Un copil flamînd e lumea

Aşa cum foamea e o lume sătulă pentru un copil a unei lumi flămînde

Tristeţea excită Fiul Omului căzut

în chietismul disperării

tristeţea nu poate fi o mîncare pe potrivă pentru cei care nu au înţeles că a te sinucide nu înseamna a ieşi din Existenţă

surîsul unui copil pare a fi o sfidare adusă lumii

în care să pictezi Apostoli şi Sfinţi cu pipă e de tot original

de aceea sfîrşitul unei suferinţe nu e decît începutul unei mai grave încercari

adică apropierea sigură de iad

anume iadul face pe om să înţeleagă rostul existenţei

în iad (un copil fămind e lumea … tristeaţea excită o mîncare potrivită … surîsul unui copil … apropierea de iad) doar în iad se nasc sfinţii adevăraţi

Părăsit

preot Andrei Rusu

Păcatul, ca o bufniţă în miezul nopţii,

Şopteşte despre moarte, ca blestem al lui

Şi scurge sufletul ca să-l  transforme-n cîrpă

Să uite tot iar

veacul nu mai curge

De parcă nu prin deznădejde ucide-am morţii moarte

De parcă nu a iadului faptă trăim

Frica e vraciul ce ne dă curajul

Să adormim chirciţi atunci cînd bufniţa, prin ţipatul ei din miezul nopţii,

ne răscoleşte gîndul

tresari prin somn

şi doar blestemi atunci păcatul ce creşte morţii viaţă

adormi să uiţi

e clipa fericirii

Dumnezeu se naşte din dragoste pentru a-l învăţa pe om să iubească

Interviuri

Dumnezeu se naşte din dragoste pentru a-l învăţa pe om să iubească[*]

Preot Andrei Rusu

 

Preotul Vasile Ciobanu este parohul Bisericii cu hramul „Sfîntul Ierarh Nicolae” din comuna Costeşti, Ialoveni. Este unul din cei mai prolifici preoţi din R. Moldova, care s-a implicat activ, pe parcursul ultimilor 15 ani, în cele mai controversate dispute ce ţin de educaţia copiilor în şcoală. Prezent în cadrul multor emisiuni tv şi radio, mesajul părintelui Vasile este unul vertical, în duhul păcii şi nădejdii în Hristos Dumnezeu.

Preot Andrei Rusu: Părinte Vasile, vă rog să ne relataţi, bazîndu-vă pe scrierile Sfintei Scripturi, cum s-a desfăşurat evenimentul Naşterii Domnului şi care este importanţa lui pentru întreaga istorie a existenţei umane.

Preot Vasile Ciobanu: Evenimentul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos a fost precedat de Întruparea Cuvîntului Celui Veşnic. La împlinirea vremii Dumnezeu s-a făcut om. Aceasta s-a întîmplat în momentul Bunei Vestiri. La vestea arhanghelului Gavriil, cu consimţirea liberă a Sfintei Fecioare –  „fie mie după Cuvîntul Tău”- s-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, Cuvîntul cel veşnic. Şi astfel s-a relegat Dumnezeu cu omul şi omul cu Dumnezeu, în persoana divino-umană a Mîntuitorului. Şi iată după acest moment, după Bunăvestire (care se consideră începutul mîntuirii noastre), trecînd nouă luni, vine momentul cînd Dumnezeu-omul se naşte.

Prin această coborîre, această chenoză, Dumnezeu se autodefineşte ca iubire jertfelnică, milă şi dragoste nemăsurată, Dumnezeu adevărat în primă şi ultimă instanţă. Acest eveniment este de maximă importanţă şi mereu actual pentru întreg neamul omenesc. Întreaga istorie se împarte în două mari epoci: cea de pînă la Hristos şi cea după Hristos.

Evenimentul Naşterii a fost profeţit cu mii de ani înainte, de proorocii Vechiului Testament. Dar mai întîi a fost promis de către însuşi Dumnezeu, la izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai, prin codificata expresie „sămînţa femeii va zdrobi capul şarpelui”, formulă ce va fi  decodificată abia de Născătoarea de Dumnezeu, pentru că generaţii întregi nu puteau înţelege acest citat scripturistic.

Pentru a săvîrşi această mare minune, Dumnezeu desigur că a lucrat în mod minunat,  peste fire, arătîndu-se atotputernic. Maria a fost fecioară şi înainte de Naştere şi în timpul Naşterii şi după Naştere. Căci dacă ne amintim, Mîntuitorul după Înviere trecea prin uşile încuiate. El depăşeşte substanţa, depăşeşte proprietăţile materiei şi toate cele ale firii omeneşti. Chenoza, micşorarea de sine a lui Dumnezeu, este un act divin.

Preot Andrei Rusu: Din ce cauză?

Preot Vasile Ciobanu: Deoarece Dumnezeu cel atotputernic ar fi putut să comită un act de presiune asupra omenirii, arătîndu-se în toată slava nemărginită a dumnezeirii sale, înconjurat de milioane de îngeri, arhangheli şi slugile sale, în pară de foc, ca să impresioneze, ca tot genunchiul să I se plece instantaneu şi momentan. Dar acesta ar fi fost un act de frică, un act de intimidare, de presiune dumnezeiască asupra omului. Dumnezeu a vrut să-l înveţe pe om altceva, să-l înveţe ce este iubirea. A fost o lecţie de iubire. Şi atunci Fiul lui Dumnezeu se naşte nu în palate împărăteşti, în lux şi strălucire, ci se naşte într-adevăr ca un mieluşel al lui Dumnezeu care se va aduce în jertfă pentru cealaltă trecere a lui Adam, deja nu în pesahul Testamentului Vechi, prin mielul pascal şi sîngele acestuia.

Pesahul Noului Testament reprezintă trecerea lui Adam în altă ipostază, nu iarăşi în edenul cel pămîntesc, ci în Împărăţia Cerurilor. Omul este chemat de către Hristos la altă înălţime, la îndumnezeire. Şi iată Dumnezeu se naşte prunc plăpînd, prunc trupeşte, în condiţiile cele mai umile, cele mai sărăcăcioase, într-o locuinţă a păstorilor. În peşteră născut şi în iesle culcat, încălzit de respiraţia animalelor de acolo. El este Mielul lui Dumnezeu, dar tot El este şi Păstorul. Acesta este darul lui Dumnezeu – în aceiaşi persoană şi Păstorul şi Mielul. Dumnezeu s-a făcut om pentru a lua toate greutăţile noastre asupra Lui, ca să spele prin scump Sîngele Său tot ce se numeşte păcat şi să-l ridice pe Adam la o nouă condiţie existenţială, cea a Veşniciei.

Preot Andrei Rusu: De ce a fost necesar ca Dumnezeu să se întrupeze şi să trăiască cu trup carnal printre muritori?

Preot Vasile Ciobanu: În primul rînd, Dumnezeu a vrut să dea o lecţie de iubire creaturii sale. Şi ne-a învăţat că „…ce este mai bine, decît a-ţi da sufletul pentru aproapele tău!”. Şi  a împlinit această învăţătură prin fapte, pe Golgota. Acum omenirea nu mai poate să-I reproşeze lui Dumnezeu: Doamne ne-ai creat, dar ne-ai lăsat singuri în această vale a plîngerii şi nu ştii cum este aceasta. Ba ştie. Şi stie mai mult decît ştim noi, pentru că a suferit şi foame, si frig, şi bătăi, şi înjosiri, în cele din urmă fiind omorît pe nedrept prin cea mai cumplită şi ruşinoasă moarte: crucificarea. Pentru că cetăţenii romani erau executaţi prin decapitare, aceasta fiind considerată o moarte nobilă şi erau răstigniţi doar robii, tîlharii.

Nu, categoric noi nu putem să-i reproşăm ceva lui Dumnezeu, cel ce ne-a iubit pînă la jertfire.

Iată care este esenţa acestei chenoze, acestei micşorări a lui Dumnezeu.

Preot Andrei Rusu: Colindele noastre româneşti, specifice acestei sărbători, ne istorisesc şi despre venirea unor crai de la răsărit pentru a se închina pruncului Iisus Hristos. Cum descriu Evangheliile acest moment?

Preot Vasile Ciobanu: Primii sa-u învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu întrupat păstorii. În general, păstorii au avut întotdeauna, pe parcursului istoriei Vechiului Testament, un rol deosebit. Îl vedem pe urmaşul lui Adam, Abel, în calitate de păstor. Moise a fost păstor, a păstorit şi el timp de 40 ani, după ce a părăsit palatele împărăteşti. Avraam a fost şi el păstor. Cu aceeaşi îndeletnicire s-au ocupat şi Isaac, şi Iacov. Hristos de asemenea a venit să păstorească neamul omenesc.

Dar iată că apar şi alte personaje la Naşterea Domnului, care vin din altă emisferă, din altă credinţă şi cultură, care sînt cititori în stele, astronomi. Probabil că ei cunoşteau şi cîte ceva din proorociile scripturii evreeşti, pentru că evreii au trăit în robia babiloniană cca 70 de ani. Mulţi rămăseseră acolo, Daniel, marele prooroc, ocupase funcţii înalte. La toate acestea se mai adaugă faptul că la acea vreme Scriptura era tradusă în limba greacă (Septuaginta), iar aceasta era limbă internaţională, vorbită pe întreg teritoriul fostului Imperiu al lui Alexandru Macedon. Toate acestea ne fac să credem că aceşti cititori  în stele ştiau că evreii aşteaptă un Mesia, mare împărat, „o stea care trebuie să se nască din Iacov”.

Conduşi de stea^*, trecînd prin unele greutăţi (cum ar fi, spre exemplu, viclenia lui Irod), aceşti magi de la răsărit au ajuns la Mîntuitorul Hristos pentru a I se închina. Au adus daruri, aşa cum era obiceiul la orientali – au adus aur, smirnă şi tămîie. Conform exegezei scripturistice a Sfinţior părinţi, aur  i s-a adus ca unui împărat, smirnă ca unui ce avea să moară (conform ritualului de înmormîntare a iudeilor, dar şi a orientalilor) şi tămîie – ca unui Dumnezeu.

Închinarea celor trei magi semnifică şi închinarea altor popoare Dumnezeului celui adevărat. În acelaşi timp vrea să arate că Dumnezeu a venit pe pămînt pentru întreg neamul omenesc. Iar noi, creştinii, la această mare sărbătoare ne veselim în biserici şi cîntăm în felul următor:

Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru

Răsărita lumii lumina cunoştinţei

Căci printrînsa cei ce slujeau stelelor

De la stea s-au învăţat

Să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii

Şi Să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus,

Doamne slavă Ţie^*.

Preot Andrei Rusu: Această sărbătoare este desemnată de obicei prin termenul Crăciun. Noţiunea dată este corectă din punctul de vedere al teologiei creştin-ortodoxe?

Preot Vasile Ciobanu: Crăciunul ca denumire a evenimentului Naşterii Domnului este o noţiune specifică poporului român. În teoria teologică acest termen este tratat în mod diferit. Unii teologi consideră că noţiunea în cauză este de sorginte păgînească, etimologic derivînd de la un termen slavon. Personal sînt de părerera, că acest cuvînt vine din limba latină, deoarece creştinismul primar a izvorît din latinitatea noastră. Cele mai fundamentale noţiuni bisericeşti utilizate în limba română, cum ar fi cruce, păcat, etc, toate vin din limba latină. Şi această întrupare a Cuvîntului în limba latină este desemnată prin termenul incarnationem, adică încărnăciune în varianta populară, de unde şi termenul de crăciun. Văd destul de plauzibilă această noţiune pentru că desemnează întruparea cuvîntului celui veşnic,Incarnnationem Domini.

Preot Andrei Rusu: Părinte, cum ar trebui să sărbătoreacă adevăraţii creştini sărbătoarea de Crăciun?

Preot Vasile Ciobanu: Aici avem probleme, cu sărbătorirea adevărată. În primul rînd sărbătorirea adevărată înseamnă împărtăşirea comunităţii creştine în rugăciune comună – frate cu frate, soră cu soră – în corabia mîntuirii lăsată nouă de Mîntuitorul. Această corabie este Biserica cea adevărată, casa noastră de mîntuire. Este unicul loc unde materia, adică pîinea şi vinul, se transformă în Trup şi Sînge dumnezeiesc, de viaţă dătător. Acolo, se cîntă acele cîntări îngereşti – căci îngerii la naşterea Mîntuitorului au cîntat – „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire”. Oare ce ne-am dori mai mult decît aceasta? Iată unde se bucură creştinii la Sfînta Sărbătoare – în Biserică. Dacă nu te atingi de această sfinţenie, lăsată de Dumnezeu, nu mai simţi suflarea Domnului.

În mass-media de astăzi, ceea ce auzim la radio şi tv, fraţilor, în mare parte este doar abordarea gastronomică a acestei sărbători. Toţi vorbesc despre ciuperci, slănină, cîrnaţi, despre tot felul de bucate. Cît de jos se tîrîie lumea, prin ţărînă! Şi nimic nu este sufletesc, de zbor, de înălţare, de lumină. Totul, după cum au zis Sfinţii Părinţi, pentru înmulţirea mîncării pentru viermi, totul pentru pîntece. Este o dovadă a conştiinţei putregăioase de care dă dovadă omul zilelor noastre.

Preot Andrei Rusu: Părinte Vasile, cu ce sfaturi pentru creştini veniţi în aceste zile de sărbătoare?

Preot Vasile Ciobanu: În primul rînd, să ne resemnăm, să ne vedem starea reală în care ne aflăm, adică propriile păcate, neputinţe, slăbiciuni şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu în depăşirea lor. Să încercăm să ne apropiem de această sărbătoare prin post şi rugăciune, prin facere de bine, pentru că aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Să nu uităm de răbdare, iubirea unuia faţă de altul şi împreună să-L iubim pe Dumnezeu. Pentru că doar prin dragoste avem şansa să supravieţuim în lumea aceasta şi să ne facem părtaşi ai Vieţii Veşnice.

Preot Andrei Rusu: Vă mulţumim!

---

2. Deşi mai tîrziu astrologii, printre care şi Kepler, au încercat să demonstreze că a existat la acel timp o stea deosebită, care tocmai i-a condus pe orientali, noi creştinii, rămînem la părerea că mai degrabă a fost un înger al Domnului, un înger luminos, care a călăuzit pe cei trei magi (Preot Vasile Ciobanu).

3.  Troparul sărbătorii Naşterea Domnului (n. a.).

---

[1] Interviu realizat în anul 2005, în cadrul emisiunii „Coloana Infinitului” la postul municipal de radio Antena C.

Duminica dinaintea Naşterii Mîntuitorului sau şi Hristos a avut bunei după trup

Duminica dinaintea Naşterii Mîntuitorului sau

şi Hristos a avut bunei după trup

Ne apropiem cu emoţie sfîntă de marele praznic al Naşterii Mîntuitorului Hristos. Suntem în duminica ce premerge acest eveniment dumnezeiesc. Este duminica Sfinţilor Părinţi în care evanghelistul Matei ne dezvăluie genealogia, pe linie umană, a lui Iisus Hristos. Această filiaţie este schiţată şi de evanghelistul Luca. Dacă evanghelistul Matei descrie cartea neamului lui Iisus Hristos de la Avraam, părintele Vechiului Testament, spre Fecioara Maria, atunci Evanghelistul Luca face această relatare în ordine descendentă, începînd cu Iisus Hristos, prin Avraam şi Noe, pînă la Adam. Matei împarte această genealogie în trei părţi a cîte 14 generaţii: de la Avraam la David, de la David pînă la captivitatatea babilonică şi de la captivitate pînă la venirea în trup a lui Hristos Dumnezeu. Aceste perioade cu delimitări fixe au fost distincte prin evenimentele care au marcat gîndirea premesianică. Astfel, cele 42 de generaţii şi-au perpetuat existenţa prin leantul credinţei în venirea lui Mesia, promis de Dumnezeu omului, după ce acesta a căzut în păcat.

Prin genealogia celor 2 evanghelişti suntem încredinţaţi că Hristos este Dumnezeu în veşnicie şi Om în istorie.

De asemenea şi apostolul Pavel, prin Epistola către Evrei, ne vorbeşte despre ascultarea şi credinţa nestrămutată a lui Avraam şi a celorlalţi sfinţi ai Vechiului Testament, prin care au aşteptat făgăduinţa lui Dumnezeu pentru ceva mai bun – răscumpărarea prin Mesia.

Hristos Mîntuitorul, în calitate de Răscumpărător, a fost promis oamenilor de către Dumnezeu după ce aceaştia au gustat, prin neascultare, din moarte. Astfel, la ieşirea din paradis, Adam şi Eva au fost încredinţaţi de acest fapt. Ulterior, Dumnezeu a reamintit poporului ales despre făgăduinţa sa prin bărbaţi sfinţi. Daniil proorocul, prin descoperire divină, prooroceşte despre timpul în care trebuia să se nască Hristos, iar Sfîntul Chiril al Ierusalimului, care a trăit în secolul al 4-lea după Hristos, confirmă prin calcul matematic veridicitatea proorociilor lui Daniil. Prin aceeaşi revelaţie, proorocul Miheia vorbeşte despre Betleem ca loc unde se va naşte Mesia, iar proorocul Isaia prooroceşte despre felul minunat al naşterii: „Iată fecioară va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel” (Isaia 7,14). De asemenea, în Vechiul Testament s-a proorocit şi despre înţelepciunea, lucrarea şi jertfa Mîntuitorului Hristos pentru păcatele lumii întregi: iudei şi neamuri.

Deci, în această Duminică, prin fragmentele scripturistice, Biserica ne pregăteşte ca, prin ştiinţă şi înţelegere, să retrăim venirea lui Mesia. În întîmpinarea lui Hristos suntem îndemnaţi să cîntăm: „Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L, Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă. Cîntaţi Domnului tot pămîntul şi cu bucurie popoare, lăudaţi-L, căci ci slavă s-a preaslăvit”.

PS Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin trecerea anului, am mai făcut un pas sigur spre moarte. Dea Domnul ca toţi ceilalţi ani ai vieţii să-i trăim cu nădejde la Dumnezeu, iar gîndul morţii să ne însoţească oriunde pentru a ne ţine treji. Sfîrşit creştinesc!